Povesti...

[gianni]

Am un mesaj pentru cei care n-au ce cauta pe acest thread: Incercati sa stati pe unde va este locul!
Nu va mai bagati in seama, decat daca puteti sa faceti ceva!
Tara aceasta este si asa prea plina de prosti; nu mai este nevoie si de voi!
Va multumesc!

P.S. Astept si "recompensa" pentru afirmatiile mele! Inca o "insulta" pe care o realizez! Numai ca acum chiar nu ma mai intereseaza!

[sunshine_claus]

Am revenit cu o poveste, care nu este creatie proprie este luata de pe Descopera.ro. Sper sa va placa. O voi posta in mai multe episoade ca sa creez un pic de suspans. Acum nici macar eu nu stiu deznodamantul, dar il vom stii cu totii. Cei care nu sunt interesati sa nu citeasca


Numele meu este Chidon. Multi m-au numit „un salbatic”, Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti… gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.
Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.
Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.
Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.
Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.

End of Part I.

[sunshine_claus]

Continuare....

Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.
O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.
Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.
Oamenii ciudati de peste mare
Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.
Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape - sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile - si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.
Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.

End of Part II

[sunshine_claus]

Partea a III-a

Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau.
Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.
Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.
Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.
A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.
La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si... eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa...


Sfartitul partii a III-a

[sunshine_claus]

Partea a IV-a

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si de ierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit, catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nu existau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinici fara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat sa intareasca ceea ce credeam despre ei. Atunci cand am ajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fi strapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatite dinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noi cand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii cel imblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele sale fusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legasera si il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproape stinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra. Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin a asigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nici nu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasesc soarta.
De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si a urmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajma fiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere din cele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatu cu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oare acestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batranii nostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul? Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa ne inspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe. Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fi fost doar niste animale? In lumea noastra nu intalnisem nici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi, temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.
Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni, canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catre noi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu trada daca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decat ceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau de puterile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentru asta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase din cusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care ne prinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiate si puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapa ospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestia nu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele mai salbatice. Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca, poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in acea noapte, ceva avea, din nou, sa se intample.
Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicat din jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer. Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decat erau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele inspre custile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca o victima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiar eu. Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de maini si de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-au dus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc in jurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre ei mi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-a improscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciul nostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretii pesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor a izbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinic urias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiau sa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt pe ucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, mai amenintator ca o salbaticiune turbata.
Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea. Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decat praful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietre si sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care o capatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sange si nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuia sa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit in luptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan al padurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunci incordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferent cat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de data asta. O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fi sfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-a inclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde se auzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printre carnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem asta de atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cu siguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incat as fi putut dobori chiar si un urias din paduri.
Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asupra salbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzit ca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Dar nu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea, ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupul cu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta, imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipat groaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la un semn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cu vraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plece tematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipul ascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz. Nu vroia altceva decat chipul cioplit al "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip pe care o primisem inainte de a porni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, de sub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasi zeite si le-a privit pe amandoua cu uimire.
A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru ca salbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneia dintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se mai intample?


Sfarsitul partii a IV-a.
Va urma.

[sunshine_claus]

Revenire....

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins de brat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca toti dormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sa pazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atata blandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipului unei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-a asezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi in urma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fata mea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chema Ktara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneam si eu, de aceiasi salbatici fiorosi. Doar ea supravietuise dintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, si asta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cu mainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezut unul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numea mama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cu ea, inainte de a fi ucisa de straini.
Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturi intinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor ce devoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi de acesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sa creada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor. Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare loc ceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui sat blestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuirea ei. Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc, asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-a ascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, erau legate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit. Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma duca pe urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasi drum....
In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pe cei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci pe urmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sau ceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multe nopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanea razbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fi descoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste. Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit, citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele si tipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putine ori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile in care ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imi spunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite. Lasam intentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumuri gresite si asa am castigat multe zile de mers.
Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat sa ating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat de crunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasul femeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ce incepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem, la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea "cedri", si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor ce colindasera pamantul in vremuri de demult. Tot ea spunea ca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oamenii sa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentru multe, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva ce nu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputul timpului.
Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si, probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum sa ajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era o usurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era inca multe. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns in campii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata. Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile mele imi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturi intinse si pustii, nestiute si primejdioase.
Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci, aveam sa ii intalnim cu siguranta. Triburile de aici erau pasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oamenii din satele de la malul marii. Tot Ktara mi-a spus si ce se intampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor de plante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa il amestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramanea in urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau ca acel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iar gustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vad aceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi un salbatic.
Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns la lacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricina durerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repede facand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care ii ucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat. Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutului cedrilor . In schimb, urmele lor erau cat se poate de vizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram in fata lor.
Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, mai mult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib, daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi putut cuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterea lor. "Urias" era un cuvant care ar spus prea putin despre lacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteam atat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furia celor ce le ridicasera pe acest pisc. Ktara imi vorbea despre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macar povestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuisera muntii ca sa isi cladeasca lacasul.
Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului, despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei le faptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriti cu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fi ajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo, zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum il vazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa, departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si alte salasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau in trunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul. Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nu exista, insa, intelegere din partea lor.
Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeii ce mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac era sa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu cat mai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurile aproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, sa imi ridic armele si sa merg cat mai departe... Ktara avea sa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.

Va urma.... probabil maine....

[gianni]

Claudia din cate observ esti in verva! Felicitarile mele!
O sa incerc si eu sa incep o povestire noua, ceva mult mai serios, meditativ si sper eu care sa transmita ceva.
Pana atunci tu ai cuvantul!

[sunshine_claus]

Gianni multumesc pentru aprecieri, dar nu le merit. Povestea este copiata de pe descopera.ro. Nu vreau sa imi asum merite necuvinite. Acum hai sa continui povestea....

Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima. Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluie calatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipul ei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care o simtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Ceva nestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascunda gandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o alta urma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo, nici nu banuiam.
Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le mai tineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu parea sa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soarele ardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure. Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nu era atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, dar cei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isi duceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, in functie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci cand acelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat de tare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazut vreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicau catre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul, conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult. Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe din pietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe care Ktara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era, fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ce anume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacole pentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbit intr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Era nelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa ne atace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveau dreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, mai mult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra. Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiii veneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeau imediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nu vazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusem neamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri se strangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatra ce imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.
Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-a vorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Era vremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Din departari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni. Ei le spuneau "trogloditi". Erau ingrozitori la infatisare, cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive si puternice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiau in pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de cei ce iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hrana si nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca aceste creaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor de oameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cu mult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameni ridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurile uriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sa inceapa.
Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci cand sunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme de salbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipete infricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar in jurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Era ca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eu trebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea. Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile de piatra. Prin "turnuri", am alergat cat mai sus ca sa pot intelege ceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-am facut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerul intunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe erau facliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatu spatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborul cu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum un roi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau in pesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor de durere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta ne bucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi. Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub forta arcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful de piatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveau salbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si ele s-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatii tribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sa infrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumea spiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu, stiam ca sunt mai mult decat binevenit.
Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic. Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa le simt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu am simtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele si cum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasem parte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginea lacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, ca vroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor din tribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat de ingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate. Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortii dinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat sa iau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Am luptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintre trogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintii si cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebun si nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuia sa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina. Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ai nostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurile celor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atat de mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata. Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-o inclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era, asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse din vremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostise in mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie... "Enchidon, razboinicul!". Devenisem un razboinic, un aparator al celor slabi...asa cum ma pregatisera cei din tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbra batranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cu bucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa mai fac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara prezisese ca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam...
Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul de piatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ai lor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unise pentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abia puteam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuit pentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurile pe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. In seara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si pe Ktara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea ce se intamplase cu zeii pe care ii cautam.
Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi de oameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, a construirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cu seminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiasca ambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nu stia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul spre care ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai mari lacasuri ale vechilor zeitati.
Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, se preumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, sub forma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibe imense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in lupta cu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta de a lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fost ingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raul lasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si a trogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si se refugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci, nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimului lor lacas, cei catre care ne indreptam si noi...

Ultima parte urmeaza maine....

[sunshine_claus]

Si in final ultima parte.

Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea, ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata. Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fusese lumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai mult decat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. El avea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu facea decat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti si zile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marele lacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasii nostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilor nostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inalte si de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa ne spuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsese pana acolo.
Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati, cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decat ochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate. Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de la facerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putem calatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind in colibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza din nou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in lupta cu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape de disparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundul pamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pe pamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-au indrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruia se aflau lacasurile zeilor.
Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai mare decat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cu ceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci munti adevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridice asemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra, acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataia soarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpul zilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pe marginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-au dus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasem indelung... Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem inca de la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa o intrerupa. Le-am daruit imaginea "mamei tuturor creaturilor" si nu mica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci, cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea ca povestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu ar fi spus adevarul.
Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in care salasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, tot oameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si le mai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului. Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altor mestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni. Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care eu ii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eu traisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurari groaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte ca parintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii le vazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierise si, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovise tribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Tot ceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii in adancul sufletului.
Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cum intindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietrele incinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plase uriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeam copiii razand si alergand printre copacii cu fructe ciudate, inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pe care eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau mai sus, dar unde?
Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmarea atent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o lupta neobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il auda cineva: - Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se afla ceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa te duci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo se afla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa il infrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fie cu tine...
Dar aceasta calatorie este o alta, cu totul alta, poveste!


Final.

Si acum.... Ekidu este unul dintre personajele principale ale Epopeii lui Ghilgames, fiid prezentat ca un salbatic crescut printre animale, care in urma unei lupte de proportii epice devine partenerul nedespartit al regelui mitologic. Moartea sa il determina pe rege sa plece in cautarea nemuririi.

Sper ca v-a placut povestea mea, si probabil o sa incerc sa si compun ceva, cand voi avea ceva timp la dispozitie. Lectura placura.

[gianni]

Realmente, acest topic se poate numi "Povesti...cu Sunshine!" Fiindca numai ea si-a dat interesul pana acum!
O sa revin si eu cu o poveste cat de curand! Sa incep, ca sa am un inceput...

PROLOG ( sau in loc de Introducere)

"Intuneric...liniste... parca lumea se oprise-n loc... ciudata liniste...ciudat de binefacatoare...oare in Paradis este atat de liniste?...sau se mai aud bataile aripilor ingeresti prin vreun cotlon ascuns de verdele goliciunii?...Timpul s-a oprit!!!

Numele meu este Alex...sau, cel putin asa ma numeam...cred...hmmm, sunt putin confuz si nu stiu daca memoria nu-mi joaca feste sau iarasi m-am lovit cu capul de vreun "obiect ajutator'...
Ce naiba faceam eu inainte de LINISTE?
Rasuflu incet, scarpinandu-ma prin barba nerasa de cel putin trei zile...(ce dracu, doar obisnuiesc sa fac asta zilnic)...hai sa fac o mica paranteza ( eu am tot timpul momente de genul acesta, de reflectii si de filozofare, asa ca nu trebuie sa va speriati sau si mai rau, sa abandonati cititul, fiindca altfel riscati, fie sa fi aruncat banii degeaba pe carte ( nasol pentru voi, excelent pentru mine si impresarul meu), fie sa ramaneti cu vreo idee fixa pe undeva prin creier si nu mi-ar placea sa trebuiasca sa va dau banii inapoi pe carte ( excelent pentru voi, nasol pentru mine )...in fine, cum spuneau grecii sau late natii atarnatoare de istorie..." orice sut in fund este un pas inainte!"...numai sa nu nimeresti in alt sut ( de data aceasta, mult mai dureros, in partea din fata)...
Da, hai sa-mi aduc amite ce faceam, fiindca risc sa fiu cam plicticos si doar nu-mi doresc asta, avand niste cititori asa ca voi ( cred ca deja v-ati apucat sa va roadeti unghiile si sa ma injurati ca iarasi va indrug prostii si tampenii, in timp ce voi asteptati cu sufletul la gura sa auziti despre noua aventura a marelui Alex B. Rainer)...
Na, ca mi-am adus aminte cum ca cheama ( mersi de pont)..."

Hmm, sper sa iasa ceva interesant!