[FichiRichi]

Fani de pretutindeni

Nea Ilie a văzut cum de două ori echipa este gonită din Cotroceni. Nu a apucat să o vadă decât o dată cum se reîntoarce. Radu Cosașu a avut dreptate: Supremul criteriu al unei vieţi curate şi demne de suporter este forţa cu care străbate nenorocirile, retrogradările, căci satisfacţiile sunt la mintea oricărui cocoş. Așa a fost nea Ilie. Alături de echipă și în cenușii ani 80 și prin coclaurile ligii a IV-a, acasă și în deplasări. Ataşamentul lui faţă de Progresul a fost total. Până la moarte. Din câte am înțeles, acum doi, una din ultimele sale dorințe înainte să moară a fost să fie îngropat în tricoul bleu-albastru al echipei dragi. Pe Cotroceni nu a mai ajuns…

Un articol scris de Traian Răzvan Ungureanu[i] m-a dus cu gândul la nea Ilie și la atașamentul adevăratului suporter de fotbal pentru echipa favorită.


16 August 2008. Dunărea Galați – Progresul București 1-2.

Există oameni care iubesc pînă la moarte un club. Iar aceasta nu este o metaforă!

De regulă, se poate îngăima ceva. E vorba de regula după care orice comentator e comentator pentru că ştie să îngaime ceva pe orice subiect. De data asta, nu se poate. Se pot doar aminti faptele. Un bărbat de 54 de ani a aflat că mai are cîteva zile de trăit. Cancer terminal. Omul era din copilărie fan Feyenoord. Şi a cerut să încheie aşa. Nu şi-a dorit cu ultima putere o masă bogată de adio sau o ţigară de foi şi de soi, sau o noapte de amor. Şi-a dorit să fie dus pe stadionul De Kuip, să calce pe gazon, să vadă tribunele şi să fie aproape de echipă, la primul antrenament oficial al sezonului. Medicii i-au dat un pat mobil şi prietenii l-au împins pînă la marginea gazonului.

Apoi, au început să curgă minunile. În tribune aşteptau cîteva mii de fani. La vederea patului mobil, peluza a izbucnit în petarde şi focuri bengale. Un baner uriaş cu fotografia suporterului muribund a acoperit un sector întreg de tribună. Şi, deodată, bolnavul s-a ridicat! Şocul l-a aruncat în picioare. Nu e clar cum şi cu de unde puteri, dar omul a înaintat în pas clătinat pînă la peluză, a cîntat cu tribuna, a plîns, a ascultat, a bătut aerul cu pumnul şi şi-a dus braţul drept la inimă. Jucătorii şi antrenorul lor, marele Ronald Koeman, s-au adunat şi l-au îmbrăţişat pe rînd. Apoi, omul a făcut cale întoarsă spre pat. Patul a fost dus înapoi, la spital.

După trei zile, omul a murit. Se poate crede că a murit fericit. Şi mai departe? Mai departe se deschide ceva, dar nu e clar ce. Cineva va îndrăzni să spună că e o prostie să alegi un stadion şi un club de fotbal pentru a-ţi lua adio de la viaţă. Aşa e. E stupid să pleci din lume lăsînd în urmă doar voinţa de a iubi un club pînă la moarte. Episodul de pe stadionul De Kuip spune mult despre o epocă redusă la jocuri pe iarbă, zei în tricou şi adulţi arestaţi de propria copilărie. Dar cine poate spune toate astea în prezenţa şi, mai ales, în absenţa unui om care a avut curajul să se arate aşa cum e? Mulţi, de fapt, toţi fanii adevăraţi nu se pot despărţi de legătura care îi ţine în fotbal şi îi face slujitori necondiţionaţi ai unui club.

Unii rămîn doar fani. Alţii se fac doctori, avocaţi, politicieni, scriitori, dar nu pot şi nu vor să facă pasul care i-ar elibera de fotbal şi i-ar aşeza de-a binelea între maturi. Fotbalul şi dependenţa maniacală de un club sînt felul lor copilăresc de a iubi. Felul lor prostesc de a face război şi felul lor neserios de a fi serioşi în viaţă. Dar e al lor şi e sincer. Măcar asta se poate îngăima pentru omul care a vrut să-şi atingă echipa, stadionul şi copilăria înainte de a muri.